Baba Dochia este un nume des asociat cu începutul primăverii datorită numeroaselor legende și tradiții sărbătorite în cultura poporului român. Acest personaj este un simbol al înfrângerii vechiului an după o competiție acerbă cu noul an, practic lupta dintre iarnă și primăvară. Baba Dochia este prima babă, și trebuie cinstită pentru a feri de îngheț, de furtuni și de gerul care ar putea afecta culturile în prima lună a primăverii.
Baba Dochia face parte din cele 4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea românească
George Călinescu
Baba Dochia – fată de împărat
Una dintre legendele babei Dochia susține că aceasta era, de fapt, o fată tânără de împărat, cu o frumusețe rară care întorcea capetele fiecărui flăcău din împărăție. Dochiei nu-i plăcea niciunul dintre pretendiții ei, însă, unul dintre aceștia a declarat război împotriva regelui, l-a capturat și a pornit către palat cu gândul la cea mai frumoasă fată din ținut.
Auzind cele întâmplate, Dochia s-a rugat la o vrăjitoare să o transforme într-o babă urâtă pentru a scăpa de intrus. Apoi, a luat câteva oi, și s-a îmbrăcat cu nouă cojoace pentru a se feri de ger. Dochia s-a ascuns până la venirea primăverii, atunci când, în fiecare zi și-a scos câte un cojoc. În a noua zi, atunci când și-a azvârlit și ultimul cojoc, un vânt puternic a înconjurat-o și transformat-o în stană de piatră.
Aceasta este povestea care prevestește posibilitatea unui ultim ger de martie care să ne ia prin surpindere. Zicala românească inspirată de povestea Dochiei este: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.
O altă legendă, cunoscută în Bucovina, susține că Dochia a fugit pe munte din dorința de a scăpa de un contropitor care voia cu disperare să o facă soția lui. Fata purta cele nouă cojoace, însă, în timp ce urca pe munte, i se făcea din ce în ce mai cald. Dochia a început să arunce, rând pe rând, câte un cojoc, dar a constatat când a ajuns în vârf de munte că iarna era în toi.
Mânioasă, aceasta a început să-l ocărască pe Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a hotărât să o pedepsească pentru cuvintele sale și a transformat-o în stană de piatră.
Baba Dochia și stânca Dochia

O altă legendă vorbește despre o fată care a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului de la o vârstă foarte fragedă. Când s-a făcut mai mare, aceasta s-a călugărit. Într-una din zile, fata a plecat să miroasă florile din împrejurimile schitului. Fiind atrasă de frumusețea și mirosul lor, fata și-a făcut un obicei zilnic din a merge la flori. Într-o zi, a cunoscut un prinț frumos, iar cei doi s-au îndrăgostit imediat.
Deși, la început, cei doi erau foarte fericiți și și-au făcut planuri mari, într-o zi prințul nu a mai venit s-o viziteze pe Dochia. Aceasta l-a așteptat zile în zile, până a aflat că s-a însurat cu altă fată. Înfrântă de durere, Dochia s-a urcat pe Ceahlău unde a rătăcit timp de 12 zile fără încetare.
În ziua 12, aceasta s-a urcat pe o stâncă și s-a aruncat în gol. Așa și-a primit stânca numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.
Baba Dochia, fiica lui Decebal
Conform legendei populare relevate de Gheorghe Asachi, Dochia era fiica lui Degebal, conducătorul dac. Atunci când romanii au invadat Dacia, Traian s-a îndrăgostit de Dochia a cărei frumusețe era renumită. Nedorind să-i devină soție, Dochia fuge pe muntele sacru al dacilor, Ceahlăul, încercând să scape de el. Traian a urmărit-o pe munte, iar aceasta s-a rugat pe zeul Zamolxe să o ajute, transformând-o atât pe ea, cât și oile ei în stană de piatră.
Baba Dochia, soacra de coșmar
O altă legendă o întruchipează pe Baba Dochia drept o femeie rea care speria copiii și vecinii. Singura lumină a acesteia era băiatul ei, mândru și frumos, numit Dragobete. Acesta era îndrăgostit de o fată, ceea ce a înfuriat-o teribil pe Dochia. Femeia i-a poruncit nurorii sale să meargă la râu și să spele un ghem de lână neagră până se face alb.
Fata i-a ascultat porunca și, deși iarna era în toi, a încercat zadarnic să spele ghemul, rănindu-și mâinile firave. Atunci a apărut Sfânta Vineri și i-a oferit o floare roșie cu care să spele lâna. Fata a răsuflat ușurată atunci când a observat că floarea roșie funcționează, transformând lâna neagră în lână albă.
Atunci Dochia, de oftică, a plecat pe munte și a început să scape de cojoace, unul câte unul, până a rămas în ie atunci când a ajuns în vârf, înghețând de frig și devenind stană de piatră. O altă variantă a poveștii susține că floarea roșie i-a fost oferită fetei de Iisus Hristos, iar acesta a fost cel care a transformat-o pe Dochia în stană de piatră, ca pedeapsă pentru răutatea ei.
Alte legende
Fiind o sursă nesecată de inspirație pentru folclorul românesc, despre Baba Dochia se mai spune că avea o fiică vitregă pe care n-o avea deloc la inimă. Dorind s-o batjocoroască, a trimis-o la râu în plină iarnă să spele ghemul de lână negru până se făcea alb. Fata a făcut întocmai, dar observa că ghemul se făcea din ce în ce mai negru.
Atunci au venit Dumnezeu și Sfântul Petru, i-au albit lâna și i-au dat un buchet de flori albe pentru a-l dărui mamei sale. Văzând florile, Dochiei i s-a făcut dor de munte, așa că a plecat spre vârful acestuia, încălzindu-se și scăpând de cele 9 cojoace. Ajunsă în vârf, Baba Dochia îngheța de frig, iar Dumnezeu și Sfântul Petru i-au ieși în cale și i-au zis: “Vezi cât de rău este să stai în frig și umezeală, tu, cea care ți-ai obligat fiica să spele iarna lâna la râu?” Atunci Dochia a înghețat de frig și s-a preschimbat în piatră.
O altă variantă a poveștii spune că Baba Dochia era o femei bună și blândă care a fost păcălită de vremea înșelătoare a lunii Martie, plecând pe munte. Din răzbunare, Martie a împrumutat 9 zile de la Făurar, iar vremea s-a răcit atât de tare, încât Dochia și oile ei au înghețat pe munte.
Tradiții și obiceiuri
Multe dintre tradițiile Dochiei sunt legate de noul an agrar care începe la 1 Martie. Oamenii o sărbătoresc pe Dochia pentru a avea recoltă bogată și un an bun. Primul obicei legat de Dochia este legat de gospodarii, în care, începând cu a noua zi a babei, încep să facă ordine în curte, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc.
Despre Dochia se spune că e rea de zloată, dacă nu se ține, primăvara va fi ploioasă și viscoloasă, iar semințele vor îngheța în pământ. În funcție de zonele țării, oamenii ori muncesc foarte mult pentru a sărbători hărnicia Dochiei, ori se face clacă de tors, deoarece se crede că torsul este singura activitate permisă. În Mehedinți, de exemplu, obiceiul spune că nu ieși din casă nemâncat, ca să nu fii spurcat de cuc, în ziua de 1 Martie.
Dacă se încălzește treptat se spune că “Baba Dochia își leapădă cojoacele”, iar dacă ninge și viscolește atunci “Baba Dochia își scutură cojoacele”. O altă superstiție spune că dacă de ziua babei Dochia va fi frumos, atunci toată primăvara va fi frumoasă, iar dacă nu, va fi o primăvară posomorâtă și urâtă.
Balada Dochiei
Scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.
La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.