Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe acolo și L-a întrebat cu răutate:
– Ce faci acolo, copil rău ?
Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.
Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din cenușiu în negru.
Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de săgeata soldatului.
Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.
