Canalul Siret-Bărăgan, cu o lungime de 200 de kilometri şi numeroase ramificaţii, era planul lui Ceauşescu pentru salvarea agriculturii româneşti în momente de secetă precum cel cu care ne confrutăm în această perioadă.
Canalul Siret-Bărăgan urma să pornească din râul Siret să şi să ajungă în Bărăgan, în lacul Dridu. De el depindeau irigaţiile pentru 700.000 de hectare de teren.
Astăzi, doar 1000 de hectare sunt irigate cu apa din canalul gândit de regimul Ceauşescu. Pentru restul… va urma.
„Acum, ce să facem? Stăm şi ne rugăm. Poate, poate dă Dumnezeu, poate, poate. Canalul se duce cu apă aproape de Mărăşeşti şi după aia e mort. Au luat instalaţia, motoare, tot. Erau puse. Se dă drumul la apă, apă este pe canal, dar dacă nu sunt instalaţii”, spune Ştefan, un fermier căruia doar speranţa şi credinţa în Dumnezeu i-au mai rămas.
Într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu cu ape multe, oamenii au ajuns să fie disperaţi în faţa secetei. Lovitura cea mai cruntă pare să fie pentru Moldova şi Bărăgan, zonele care ar trebui să dea cea mai mare parte din producţia agricolă.
Şansa de a lupta cu uscăciunea distrugătoare s-a pierdut, însă, în 30 de ani de nepăsare şi hoţie. În judeţul Vrancea, cu cinci cursuri mari de apă, canalul început de Ceauşescu este funcţional pe nici şase kilometri, iar fermierii îşi plâng de milă sau dau glas revoltei neputincioase.
Furturile şi distrugerile nu sunt însă singura cauză a uriaşei frustrări. Până şi porţiunile finalizate cu chiu cu vai sunt inutilizabile.
