Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, reprezintă trei mari evenimente importante, patimile, moartea și învierea Mântuitorului Hristos. Având o importanță atât de mare pentru oamenii religioși, sărbătoarea se înconjoară de tradiții, obiceiuri și simboluri. Multe dintre aceste tradiții sunt repectate de români și în prezent.
Unul dintre aceste obiceiuri este pregătirea mesei din ziua de Paște, atunci când creștinii au încheiat cele 40 de zile ale Postului Mare și se pot înfrupta cu diverse preparate deliciose. În perioada pascală, obiceiurile culinare sunt stricte în cultura românească, asemenea altor mari sărbători. Inițial, aceste limite culinare aveau rolul de purificare și de întregire a postului sufletului, curățirea minții și a trupului.
Astfel, creștinii care țin tot Postul Mare, s-au abținut timp de șase săptămâni de la alimente de proveniență animală, excepție făcând cele două zile de dezlegare la pește. Una dintre aceste zile este Buna Vestire, prăznuită pe data de 25 martie, a doua fiind în Duminica Floriilor, cu dată variabilă, în funcție de cum pică Paștele în anul respectiv.
Astfel, Postul Mare se încheie în ziua Învierii, iar credincioșii pot gusta din preparatele pe care le-au pregătit înainte, asemenea ouălor roșii, fripturii de miel drobului, stufatului și a cozonacului.
De ce se mănâncă miel de Paște
Datorită faptului că Paștele este sărbătorit în perioada primăverii, preparatele sunt speciale, în principiu prin accesul la legumele proaspete de care se folosesc gospodinele. Astfel, românii folosesc o vorbă din popor care descrie comportamentul culinar în perioada marilor sărbători:
”Crăciunul este sătul, Paștele este fudul”
Vorbă populară
Practic, pe masa de Crăciun se pun preparate mai sățioase, iar pe masa de Paște preparate mai deosebite, cu verdeață, cu legume și alte ingrediente proaspete, aduse de primăvară.
Astfel, pe masa de Crăciun, românii aleg adesea să pună preparate din carne de porc, în special din motive productive. Iarna este o perioadă bună pentru sacrificarea porcului. În schimb, carnea de miel consumată în ziua de Paște are o importanță religioasă, mult mai profundă.
Deși simbolul propriu-zis al sacrificării mielului în această perioadă și-a pierdut poate valoarea, credincioșii urmau această tradiție în scop religios. Astfel, tăierea mieilor era o acțiune făcută cu scopul de sacrificare, de ofrandă către divinitate, în speranța purificării și a iertării păcatelor.
Obiceiul sacrificării mieilor în această perioadă a fost împrumutat de la evrei. Aceștia sărbătoreau Paștele, având, bineînțeles, o însemnătate total diferită, sacrificând un miel tot în scopuri religioase. Însă, simbolul mielului a fost preluat și de creștini atunci când Sfântul Ioan Botezătorul L-a numit pe Hristos “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
În ceea ce privește tradiția românilor, sacrificarea mielului de Paște era o acțiune solemnă, de o mare importanță religioasă. Obiceiul spunea că bărbatul care tăia mielul trebuia să fie cinstit și respectat de către comunitate, proaspăt spălat și în haine curate.
De asemenea, acest bărbat desemnat să ducă la bun sfârșit acest ritual, trebuia să facă semnul crucii cu un cuțit deasupra animalului, înainte să-l taie. În plus, oasele mielului nu se aruncau, ci se îngropau la rădăcina unui copac tânăr.
Ce reprezintă ciocnitul ouălor de Paște
O altă tradiție culinară a românilor este vopsirea ouălor de Paște, un alt ritual de importanță religioasă. Gospodinele vopsesc ouă roșii în Joia Mare, urmând ca întreaga familie să le consume în ziua Învierii. Ciocnitul ouălor, o tradiție românească, reprezintă jertfa Mântuitorului, sacrificiul Lui pentru omenire, dar și un nou început.
Astfel, tradiție spune că prima persoană din casă care ciocnește un ou în ziua de Paște trebuie să fie cea mai în vârstă, rostind cuvintele ”Hristos a înviat!”, primind răspunsul ”Adevărat a înviat!”. De asemenea, spartul ouălor este și o competiție în familie, învingând persoana care are oul cel mai puternic.
