Cuvântul „plăcintă” este unul dintre cele mai iubite din limba română, evocând imagini delicioase ale deserturilor sau preparatelor sărate din bucătăria tradițională. Dar de unde provine acest termen și ce înseamnă el cu adevărat?
Originea latină a cuvântului „plăcintă”
Termenul „plăcintă” provine din latinescul placenta, care desemna un fel de prăjitură sau pâine dulce, pregătită din făină, miere și brânză. La rândul său, acest cuvânt latin își are rădăcinile în grecescul plakous (πλακοῦς), care însemna „turtă” sau „pâine plată”, un preparat asemănător lipiilor de astăzi.
Romanii au preluat și popularizat această rețetă, iar odată cu expansiunea Imperiului Roman, termenul placenta a fost adoptat în mai multe limbi europene. În limba română, el a evoluat în forma „plăcintă”, păstrând atât sensul de desert, cât și pe cel de preparat sărat cu umplutură variată.
Evoluția și semnificația cuvântului în română
În Evul Mediu, „plăcinta” era un preparat apreciat în bucătăriile boierilor, dar și în gospodăriile obișnuite. Se prepara fie cu brânză și verdeață, fie cu carne sau fructe, în funcție de regiune și de ingrediente disponibile.
Citește mai mult pe www.foodmedia.ro
